Cronica unei seri de succes

Invitat fiind de doamna Ardeleanu (da stiu ca e domnisoara, dar e o Doamna) sa degust performanta muzicala a trupei Atelier, am ajuns seara in trecut in locanata numita Joy Pub, locanta situata pe strada George Enescu, la 2 pasi de Cafepedia. Exista si un substrat, alcatuit dintr-o serbare ce urmeaza sa vie, serbare la care respectiva trupa va trebui sa isi etaleze din nou talentele. Dar despre serbarea respectiva va voi vorbi poate alta data.

Seara a inceput, bine, atmosfera a se anunta a fi misto, desi in fundal meciul de fotbal imi cam zgaria putin retina. S-au format repede amicitii, ca vorba ceea de, cand suntem pe aceeasi lungime de unda lucurile se intampla de la sine. M-am indragostit iremediabil de o chalneita mignona si dulce ce mi-a zambit sagalnic si mi-a spus ca desi nu au “Long Island” in meniu, va incerca sa imi aduca bautura. Si a si reusit. De doua ori chiar. M-a impresionat foarte placut faptul ca nu s-a uitat lung si tamp la mine cand am intrebat despre respectivul cocktail si nici nu mi-a trantit vreun raspuns acru si plin de dispret. Deci, 2 bile albe pentru Joy Pub.

Seara a continuat, a inceput muzica, ne-am simtit cavitatile toracice vibrand din cauza unor boxe mult prea mari si prost reglate pentru acea locanta mica, dar dupa 200 de Teachers am inceput sa nu mai simt asa de tare efectele vibratiilor. Undeva, cumva, candva, am descoperit ca negru este culoarea mea preferata. Cel putin aseara a fost. Negru cu reflexe albastrui, concentrat in cantitati mici. Delicios.

Petrecerea a continuat pana dimineata devreme, mai precis in jurul orelor 2 si trecute, petrecere careia s-au alaturat inca 2 superbe domnisoare. Iar momentul in care aceste 2 domnisoare ni s-au alataurat a facut sa apara in vizorul nostru colectiv “El Cocalar Maximo”, dupa cum a zis Laura.

Decupat parca din atlasul de mitocanie urbana, El Cocalar Maximo este un tip pe la vreo 30 si ceva de ani, ras in cap pentru a ascunde chelia, imbracat cu o camasa alba, panatloni negri si, tineti-va bine, curea si ciocate beige. Sau poate nu erau chiar beige, dar oricum maro foarte deschis. Deh, semintunericul locantei nu m-a lasat sa identific bine culoarea. El Cocalar Maximo a pus ochii pe o una din cele 2 domnisoare, o bruneta cu o coama superba de par unduitor si a decis ca o va avea in seara aceea. Domnisoara zambea politicios si incerca sa se eschiveze, dar respectivul se tinea dupa precum albina dupa floare. Ochelarii de cal te impiedica de multe ori sa vezi ca nu exista sanse de polenizare. Si o zic din experienta.

Ne uitam cu toti catre el precum viteii la poarta noua. La inceput mai pe furis, apoi de-a dreptul. Poarta nu se misca nici batuta.

Dupa ce a dansat fata, respectivul a inceput sa o tina de mana. Sa alerge dupa ea prin tot localul cu gesturi si mimici de Raul din telenovele. Noi fierbeam incet. Am atins insa punctul de maxima fierbere atunci cand, desi erau la al 3-lea sau al 4-lea dans, ECM nu a fost in stare nici sa cumpere un trandafir de la o scufita rosie ce se plimba timid printre mese.  De aici declinul a fost fatis si vertiginos. Totusi respectivul nu se lasa, tot venea pe la noi, o invita la dans, pana cand intr-un final a decis ca poate nu e cazul sa faca o scena.

Taman bine a gandit pentru Bolul de punch trimis de gazdele Joy Pub, intitulat “Joy Bowl” era pe terminate si eram cu totii putin cam insetati.

Concluzia este ca Joy Pub este de revizitat, grupul a fost maxim, maxim am zis! Daca vedeti totusi un tip chelios, cu ciocate beige, tineti componenta feminina a grupului bine pazita.